A fost odată o mamă supererou.
Scuză-mă de pleonasm, dar vei înțelege mai jos de ce.
Lucram la un proiect pentru familiile copiilor bolnavi - MagicHELP, când am cunoscut-o pe Ana din Mioveni. Atât de mult m-a impresionat blândețea, optimismul ei, că în weekendul respectiv aveam drum spre munte și m-am oprit cu un buchet de flori la ea.
Când se apropia de 2 ani, gata să-și întâmpine frățiorul, Mircea a începea să uite cuvintele învățate. Să închidă-deschidă sertarele non-stop, să aibă accese de furie dacă mașinuțele nu erau la dungă.
"Cum să aibă copilul meu Autism?! Mi-aș fi dorit să-mi zică și mie mai cu binișorul, să nu mă lovească așa din prima în moalele capului. Ulterior am înțeles că dacă nu o iei foarte în serios de la început, fiecare zi contează!" mi-a mărturisit Ana.
Terapie peste terapie, Mircea doar ce a dat testul de clasa a 2a singur, singurel. Era și mama alături, dar nu a fost nevoie să intervină.
Am reluat discuțiile cu Ana în plină pandemie, când eu deja nu mai suportam pereții celor 2 camere pe care le împărțeam cu prietenul meu, iar ea se descurca cu soțul și 3 copii într-o garsonieră.
Strângeau să se mute la 2-3 camere, dar el a intrat în șomaj tehnic, iar rotunjirile de venit ale ei, ca ospătar la nunți, au încetat.
600 lei. Atât era chiria care nu mai putea fi acoperită și pentru care-mi cerea ajutorul.
Am spus comunității de pe Instagram: Băi, trebuie să facem ceva!
Am spus atât de frumos, se pare, că blândețea ei a trecut de cuvinte.
Am strâns 2600 lei, așa că am îndrăznit să întreb: - Ana, dacă ar fi să ceri ceva pentru tine, ce ar fi? - Nu nu, pentru copii... să fie ei bine. - Stai liniștită. Vor fi. Gândește-te pur și simplu că e momentul tău. Ce vrei pentru tine? - Sincer? Să fac facultate. Să fac facultatea de psihologie, să pot să ajut și eu alți copii cum alții mi-au ajutat mie copilul.
Simțea chemarea pentru asta de la primele ore de terapie ale copilului. Câteva ore pe săptămână la cabinet, dar mult mai multe ore de practică acasă. Știa cum să-l implice atât pe Rareș, fratele care l-a ajutat să-și recapete vorbirea, dar și pe mezină, o Ștefania care întelege că Mircea este mai special și ar trebui să nu se mai certe așa des pe jucării.
Am fost amândouă de mână la Titu Maiorescu, să plătim prima taxă.
Ne-am îmbrățișat și am așteptat listele.
Sub linie :(
De la capăt!
-Dar ce? Eu nu pot? îmi zicea Ana. Ia să vedem, ce putem să facem? Dăm din nou la anul. Încercăm și la Pitești și peste tot. Dar nu stăm degeaba!
A căutat cursuri specialiazate pentru autism. Cine credeți că era cu mâna pe sus la toate Zoom-urile?
Îmi trimitea diplome, progresul lui Mircea. - Uite, am întrebat cum să fac să se spele bine peste tot - Listă de bifat - față/dinți/etc.
Fix când Vodafone m-a întrebat dacă știu vreo poveste de om motivat să-și îndeplinească visul, la orice vârstă, cu orice greutate, Ana mi-a trimis o poză cum a intrat la buget, la Pitești. Mai aproape de casă, mai puțin costisitor.
Anul trecut frustarea de sub linie ne mai luase din bucurie.
Anul ăsta am înțeles că nu trebuie să te lași.
Spun povestea asta pentru mama mea. Cred că de prea puține ori ne lăudăm mamele.
Spun povestea asta pentru toți oamenii care au donat vara trecută. 10, 30 lei, poate nici nu mai țin minte că au făcut atâta bine.
Spun povestea și pentru cei care se găndesc să se reîntoarcă la facultate, să dea bacul sau să se mai califice la un curs.
Se poate!
Tu știi vreo poveste de inspirație? Dă-mi un comentariu în postarea de pe Facebook și Vodafone îți poate oferi un pachet de Tehnologie - Vodafone One, Wifi Mobil și Internet fix, care să te ajute în viitoarea ta carieră. Cu familia aproape și tehnologia care te susține, ești de neoprit!